De sub valuri de pamant ingrosat in forma de virgula
Peste un punct nehotarat, razbate un fir decolorat
De iarba,
A-ntarziat, dar el nu stie, pentru ca-njur nu-i verde si nu-i soare
Si s-a nascut dintr-o poezie veche
Pe care-a nins de-atatea ori fara-ncetare
De-abia acum din ea rasare viata si-un cantec fara ritm
La fel de alb ca mine, fara rima
Si crede ca nu-i altul, peste noroaie, asemenea
Dar la un timp, trecut de jumatate
Din cantec se fac soapte,
Zile se-neaca-n noapte
Si-un fir de iarba sade culcat pe spate
Nervurile-i sunt umezi si e singur
In coasta il apasa o durere ca un junghi
Ofteaza si se-ntoarce cu spatele la cer
Cand, ce sa vezi?
Un nou fir mai alb rasare langa el
Osul devenise usor excentric in urma loviturii primite pe neasteptate. Acum, la fiecare apasare din launtrul sau razbatea senina o nota perfecta de si, desi incercase sa o traga pe sfoara unei sosete moi de lana.
Tot a si suna. Dar asta nu era tot, partea mai desantata era ca la fiecare pas osul incepea sa fluiere o arie cunoscuta din drumul spre Tipperary ceea ce-l facea pe Cloison sa treaca rusinat pe langa vreo palarie mai voalata.
In camera de zi, pe sofaua imbracata in creton inflorat isi cerceta atent piciorul. O protuberanta de forma unei migdale ii intindea pielea si doua vene care se nimerisera, spre neplacerea lor, sa treaca pe acolo. Deci se poate deduce logic ca vinetiul nu era de la contuzie ci mai degraba de la confuzie.
Desi dureros, Cloison staruia, nu fara a incerca un vag sentiment masochist pe care il acoperea repede cu negatii, sa apese osul. Fireste toate acestea se datorau, fara doar si poate, claritatii sonore nemaintalnite si ireproductibe de orice instrument inventat, a unei note muzicale.
Intr-o noapte chiar visase ca in urma unei accident pedestru fara urmari prea grave, devenise mult mai excentric, reusind astfel memorabila infaptuire a unei game perfecte, desi avea un sigur do (cel de jos) produs de clavicula dreapta.
Se trezise speriat, cu doua secunde inainte sa isi inchipuie cum ar fi sunat o plimbare de seara prin parcul Regilor. Ar fi fost prea mult. Dupa ce a realizat cu usurare, dar si cu repros ca a fost doar un vis, a apasat patern pe os facandu-l sa sune.
A adormit imediat apoi cu gandul la unicitate, oase goale din clasa aves si o placinta in foietaj cu zmeura.
La stăvilarul mor(ţ)ii
S-a oprit poetul
cu sufletul la gură
În buzunar reţine
Un ceainic de alamă
Şi o lupa
Iar pe retină
un pod de pînze
Ce freamată stingher
A neuitare
Ar fi trecut şi el
Hoţis
Prin crăpături
Deodata cu rimele
Rotindu-se haotic în vîrtejuri
Pe lîngă mal, cu frunzele
Cazînd in goluri
De creaţie
Pînă să atinga
Seva deltelor
(La masa cormoranilor?)
Însă-si pierduse fluiditatea
Datorita unui stereotip dinamic
Pe care îl trata greşit
De cîte ori avea ocazia
Cu acele cupiuri
De culoare îndoielnică.
